A MÂNCA SAU A NU MÂNCA

Cei al căror copii sunt, ca să spunem așa, „mâncăcioși” nu își dau seama ce noroc au și cât de liniștite sunt mesele lor în comparație cu familiile cu copii „mofturoși”. Desigur, cine este considerat bun și cine rău, nu-i așa… Este bun copilul care mănâncă liniștit, până la capăt, un meniu gastronomic de opt feluri, fără să spună nimic și fericit? Sau pur și simplu cel care nu face mofturi înainte de fiecare îmbucătură?

Ideal este ca un copil să mănânce cu plăcere. Cu siguranță ați văzut copii mici care sunt capabili să privească mâncarea din fața lor cu un asemenea dezgust, încât le piere pofta de mâncare și celorlalți. Desigur, acest lucru este neplăcut pentru părinte, dar pentru copil poate fi și mai rău.

Un copil mănâncă de bunăvoie atunci când îi este foame. Cât de simplu sună… Și atunci când îi place și mâncarea respectivă. Dar ce se întâmplă dacă există doar trei feluri de mâncare pe care este dispus să le bage în gură? Dacă nu se poate trece dincolo de „sfânta treime” formată din chiflă, șnițel și paste bolognese?

Mulți au concluzionat deja, în multe feluri, că niciun copil nu a murit pentru că a mâncat doar aceste lucruri. Desigur, este adevărat, dar nu credem că, pe termen lung, o astfel de dietă i-a făcut prea mult bine stomacului și sănătății. În plus, în zilele noastre există atât de multe ingrediente în alimente care nu au ce căuta acolo, încât acest subiect ar merita o postare separată. Așadar, merită neapărat să le oferim copiilor cât mai multe fibre și vitamine - sau măcar alimente cât de cât sănătoase.

Un truc foarte bun, iar acum sunt disponibile nenumărate astfel de rețete, este să încercăm să gătim mâncarea pe care o iubesc, adăugând fructe sau legume. Poate fi vorba despre clătite cu mere rase sau banane, ori chiar despre negresă cu sfeclă sau dovlecel.

Dar să revenim pentru o clipă la ceea ce am scris mai sus: un copil mănâncă atunci când îi este foame. În multe locuri se poate observa că cei mici mănâncă practic toată ziua. Micul dejun, apoi gustarea de dimineață, după aceea puțin fruct - iar apoi toată lumea bombăne când, la prânz, ei doar se joacă cu mâncarea. Pur și simplu nu le este foame.

Până acum, cea mai bună soluție, care a funcționat și la noi, a fost ca după micul dejun să primească doar fructe la gustarea de dimineață. Exact atât cât să nu aștepte prânzul lihniți de foame, dar să își dorească totuși ceva consistent în jurul prânzului. În astfel de situații, strâmbăturile și refrenul „nu-mi place, nici nu gust” sunt mult mai rare. După-amiaza este la fel: dacă cineva ronțăie toată ziua, nu va lua cina, cel puțin nu cu poftă.

Un alt lucru este că trebuie neapărat să guste din toate. Nu este obligatoriu să mănânce dacă nu îi place, dar gusturile și mâncărurile necunoscute trebuie încercate. Altfel, de unde să știe cineva ce îi place, nu-i așa? Ni s-a întâmplat de mai multe ori - în zona noastră, de exemplu, cel mai recent la supa cremă de dovleac - să ia cu mare greutate o porție cât un fir de furnică, iar apoi, minune, să își dea seama că era de fapt dumnezeiască. De atunci, este preferata lor. Cu forțatul nu am ajuns niciodată nicăieri și cu atât mai puțin nu credem că se poate mânca cu poftă la ordin („nu te ridici de aici până când farfuria nu este goală!”).

Cel mai bun sfat pe care l-am auzit până acum și pe care îl putem oferi și noi este ca, dacă copilul nostru este mofturos („mâncăcios rău”…), să ne punem întrebarea: ce am făcut și ce facem pentru ca lucrurile să nu stea așa? Oferim un exemplu care îl determină să mănânce cu plăcere? Acordăm importanța cuvenită meselor sau și noi îmbucăm adesea ceva pe fugă? Mâncăm variat sau mereu aceleași lucruri?

Nu trebuie să transformăm fiecare cină într-o experiență extraordinară, acest lucru nu poate fi o așteptare, dar dacă cei mici se obișnuiesc cu buna dispoziție în timpul mesei, când ne concentrăm doar asupra lor și unii asupra celorlalți, poate că se vor așeza mai bucuroși la masă. Nu este întâmplător că majoritatea copiilor mănâncă la grădiniță și la școală cu mai multă poftă decât acasă; acolo totul este o activitate comună de grup (și, de altfel, să recunoască fiecare cu sinceritate câte feluri de mâncare de la cantină au fost într-adevăr mult mai bune decât cele de acasă… un mister uriaș dacă stăm să ne gândim, dar tot așa a fost)

Desigur, știm că există persoane care respectă tot ceea ce am scris, dar, dintr-un motiv sau altul, tot nu reușesc să-i facă pe copii să îndrăgească mâncarea. Acestora nu le putem dori decât răbdare și le transmitem că lucrurile se vor îmbunătăți mult…