Rutina de seară

Odată v-am scris despre ce credem despre rutina de dimineață a unei familii obișnuite, despre motivul pentru care simțim că ne lovim aproape în fiecare zi de un obstacol invizibil, oricât am încerca să avem o dimineață perfectă. Sau măcar una suportabilă. Acum vă spunem cum arată seara unei familii obișnuite cu unul sau mai mulți copii mici - doar că aici obstacolele sunt adesea deja foarte vizibile.

În perioada Crăciunului am văzut un film în care era o scenă în care la familia respectivă a apărut pe neașteptate un vechi cunoscut, pe care copiii, de altfel, nu-l mai văzuseră niciodată și care era atât de amuzant și de drăguț, încât după cină toți copiii au insistat să-i culce el. Nu au fost nici plânsete, nici certuri, iar părinții zâmbeau fericiți în timp ce un aproape necunoscut îi conducea pe micuții super entuziasmați la culcare, ca să le spună povestea de seară, și nimeni nu a considerat situația câtuși de puțin ciudată. Copiii noștri - și, de altfel, și noi - am considera-o așa. Nu pentru că am refuza unui cunoscut drăguț această activitate, ci pentru că nici nu ne putem imagina ca ai noștri copii să zâmbească și să ne facă cu mâna fără să protesteze, după ce se spală pe dinți, iar apoi să doarmă liniștiți în paturile lor până dimineața.

Cu siguranță există familii, cunoaștem și noi una-două, în care seara chiar arată așa: cină, baie împreună, copiii în pat, povestea de seară, se stinge lumina și gata - la ora 8 adulții stau în sufragerie și povestesc ce i s-a întâmplat fiecăruia în ziua respectivă. Ceilalți îi invidiază la nesfârșit pe acești oameni și, de fiecare dată când stau de vorbă cu ei, se întreabă în secret unde au greșit și când ar fi trebuit să facă lucrurile cu totul altfel, după care adună toate gândurile consolatoare care le vin în minte (preferatul multora este: „oricum, într-o zi vom duce dorul faptului că ai noștri copii au atâta nevoie de noi, peste zece ani nici nu va mai vrea să mă țină de mână înainte de culcare...”). E adevărat, chiar vom duce dorul multor lucruri, dar nu suntem siguri că ne va fi dor să stăm ghemuiți într-o cameră mică pe întuneric sau, cel puțin, nu atât de des.

Într-o familie obișnuită, serile nu sunt atât de liniștite. De obicei există o mică dispută legată de cină („să nu fie sandviș!”, „să nu fie mâncare de legume!”, „să mâncăm paste cu smântână ȘI AZI!”), iar până ajungem să ne înțelegem asupra unui fel pe care nimeni nu l-a mâncat la prânz și pe care toată lumea este dispusă să-l mănânce, ne dăm seama că nu avem ingredientele necesare acasă. Așa că rămâne sandvișul. În fiecare săptămână ne promitem că lunea vom face un plan pentru cinele și micul dejun din săptămâna respectivă, dar nu ne iese întotdeauna.

La fel cum nu ne iese nici să-i convingem pe toți copiii să meargă la baie fără ceartă. Și la voi încetinește totul în astfel de momente, aproape că se oprește timpul? Și alți copii stau pe gânduri, în ciuda numeroaselor rugăminți, cu un singur picior în pantaloni și șosetă, ca și cum ar dormi cu ochii deschiși? Iar când, în sfârșit, trecem de acest punct și toată lumea a făcut baie, inclusiv baia, vine spălatul pe dinți, o nouă ocazie ca toată lumea să-și piardă cumpătul. (Nici nu vrem să aducem în discuție activități suplimentare precum spălatul pe cap sau tăiatul unghiilor; e suficient să spunem că unora le va lua ani întregi să proceseze traumele dobândite aici.)

După ce ne luptăm cu spălatul pe dinți, urmează povestea de seară. De altfel, aceasta este de obicei o activitate relativ liniștită și pașnică chiar și în cele mai active familii, o parte a zilei căreia chiar îi vom duce dorul atunci când nu va mai exista. Dar ce urmează după...

În cazul ideal, la ora aceea fie doarme deja toată lumea, fie copiii se bagă în pat și, pe jumătate adormiți, ne lasă să-i îmbrățișăm și să-i pupăm peste tot. În cazul mai puțin ideal, îmbrățișările și pupicii sunt încă în regulă, dar de atunci nu ne mai dau drumul și trebuie să stăm lângă ei până adorm. Desigur, dacă se întâmplă în câteva minute, este în regulă, dar adesea durează, iar noi ne trezim că ațipim sau ne gândim la câte lucruri am mai fi vrut să facem în ziua aceea (sau, dimpotrivă, la cât de mult nu am fi vrut să facem nimic, ci doar să stăm pe canapea în fața unui film bun...)

Iar când vine momentul în care, în sfârșit, toată lumea doarme liniștită... încercăm să ne strecurăm afară cu mișcări care i-ar face de rușine și pe ninja, evitând fiecare porțiune care scârțâie de pe podea. Știm exact care scândură trosnește când călcăm pe ea și cum trebuie închisă ușa pentru a nu scoate niciun sunet.

Dacă am reușit toate acestea, am făcut-o. Seara este a noastră, facem ce vrem - până când o voce mică și subțire se aude de undeva: „trebuie să fac pipi”, „mi-e foame”, „mi-e sete”.

Dar, fie că ne credeți, fie că nu, și asta va trece într-o zi. Și atunci se va vedea cine a avut dreptate: cel care spune că ne va fi dor de toate sau cel care spune că există totuși momente de care s-ar putea să nu ne fie dor atunci când copiii noștri vor crește...

Un lucru este însă sigur: chipurile lor mici, care respiră liniștit în timp ce se simt în cea mai mare siguranță - indiferent dacă am fost sau nu alături de ei până au adormit - vor deveni mai târziu amintirea cea mai dragă a tuturor.